Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Nicolae Iorga, un cronograf sui-generis

        de Toma Grigorie

Un mare şi prolific istoric, scriitor şi publicist român, Nicolae Iorga (1871-1940), profesor, politician, ministru, academician, a înregistrat ca nimeni altul starea existenţială, fără frontiere, a marilor frământări politice, sociale şi culturale, de la sfârşitul secolului XIX şi din prima jumătate a secolului XX. Prin multitudinea şi diversitatea activităţilor sale a jucat în cultura română, a acestei perioade, „rolul lui Voltaire” (G. Călinescu). Sfârşitul tragic, prin asasinarea de către legionari, la 69 de ani (27 noiembrie 1940, în pădurea Strejnicu, din Prahova), a întrerupt o viaţă şi o activitate impetuoase, în plină putere creatoare a unei indeniabile personalităţi.

A scris studii şi articole de istorie, de critică literară, teatru, poezie, memorialistică, documentaristică… După ştiinţa motorului Google, a publicat 1003 volume, 12755 articole şi 4963 recenzii. Însemnatele cronografii ale vremii fac obiectul mai multor tomuri publicate de marele savant de recunoaştere mondială, printre care: Istoria lui Ştefan cel Mare. Povestea neamului românesc (1904), Pagini despre Basarabia de astăzi (1912), Privelişti din ţară (1905-1916), Discursuri parlamentare (1907-1917), Istoria românilor prin călători (1928-1929), America şi românii din America (1930), O viaţă de om aşa cum a fost (1934), Oameni cari au fost (1934), Memorii (1939), Istoria relaţiilor române (antologie, 1995), România mamă a unităţii naţionale (1939), Dezvoltarea imperialismului contemporan (1940) ş.a.

Lucrarea amplă (4 volume) Oameni cari au fost (Fundaţia EPLA „Regele Carol II”, 1934) este considerată opera fundamentală a vieţii şi culturii româneşti. În cele „Două rânduri dinainte”, Nicolae Iorga consemnează motivaţia scrierii operei: „Multe scrie omul, şi e bine când vremea lui a cerut să le scrie. (...) Învăţaţii cari vor trăi după noi vor găsi gazetele şi jurnalele noastre şi vor aminti judecându-le, luptele şi duşmăniile noastre”. Dovadă a probităţii sale şi a dragostei pentru adevăr, se confesează în siajul lui Aristotel, care decreta: „Mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi e adevărul” (în Etica nicomahică). Cam în felul acesta se exprimă şi Iorga în prefaţa amintită: „N-am jertfit duşmăniei adevărul, ci adevărului i-am jertfit multe prietenii”. Sensul acestei reevaluări istorice converge spre menţinerea trează a conştiinţei marilor valori naţionale, inoxidabile în timpurile când e foarte greu de pus în loc altele de acelaşi calibru.

Nume celebre, române şi străine, dar şi aserţiuni evenimenţiale intră sub pana portretistică a savantului, subliniat animată şi uşor ludică. Un inventar al personalităţilor e dificil de realizat din cauza multitudinii lor. De aceea ne vom limita la domeniul literar românesc. Consemnăm, în ordinea din volume, numele scriitorilor cărora Nicolae Iorga le-a conferit o schiţă de portret mai mult sau mai puţin elansată: Odobescu, Pann, Negruzzi, Alecsandri, Hasdeu, Kogălniceanu, Creangă, Caragiale, Maiorescu, Coşbuc, Delavrancea, Vlahuţă, Gherea, Duiliu Zamfirescu, Slavici, Carol Davila, Panait Istrati, Goga, D. Anghel.

Cap de listă în acest registru se impune, inconturnabil, marele nostru poet Mihai Eminescu, cel care apare în şase secvenţe din scrierea amintită. Intrat în graţiile mentorului Junimii şi al revistei aferente, Convorbiri literare, poetul a publicat poezii, „în care se exprimau” potrivit lui Iorga, „toate adâncurile tragice şi toată gingăşia de colori superficiale ale sentimentelor, toată înţelepciunea unei minţi cu experienţa largă şi nenorocită, toată bogăţia unui spirit de o vastă şi felurită cultură, toată noutatea strălucitoare a unui gând deprins a străbate până la capăt, neînrâurit şi neînfricoşat”. („Eminescu şi generaţia de astăzi”, 10 Noiembrie 1908, cap. XIII,vol. I, pp. 80-81)

După publicarea, în 1883, de către Maiorescu a singurului volum antum de Poesii, Iorga va devoala, printre primii, un concept fundamental, previzionând că opera poetului va constitui noul canon al literaturii române. Generaţia nouă de scriitori caută în „vieaţa lui norme pentru vieaţa lor artistică, în modul de producţie al lui, canoane pentru art㔠(Idem, pp. 82-83). Lui îi aparţine şi controversata sintagm㠄expresia integrală a sufletului românesc”, alături de „poet naţional” (G. Călinescu), „omul deplin al culturii româneşti” (C. Noica) ş.a. Nu e nimic condamnabil în entuziasmul savantului care îl livrează pe Eminescu contemporanilor şi ca pe o „minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontenit idealul”. Tinerii „au mai găsit un îndemn în icoana, curăţită astăzi de ceaţă, a celui mai strălucit reprezentant al minţii româneşti creatoare, în timpurile moderne”(Idem, 16 Noemvrie, 1908, vol. I, p. 84). De ce să se jeneze tinerii de astăzi să-l citească, să-l recitească şi să se închine la icoana inegalabilului Eminescu?

Opera eminesciană se bucură din partea lui Iorga de o portretizare exemplară: „Cu strălucirea, bogăţia, adâncimea şi fermecătoarea ei taină, cu tragicele ei lupte interioare, cu credinţa, cu deznădejdea şi supunerea ei, această operă superioară s-a înălţat din societatea care a resumat-o dacă n-a putut s-o stăpânească şi s-o conducă.” („Un roman de Eminescu”, 11 Ianuarie 1904, Cap. XXX, vol. I, p.179). Romanul de „întâia tinereţe”, Geniu pustiu, scris în timpul studiilor de la Viena (1969-1970), dobândeşte sub pana savantului o întruchipare metaforică, fiind considerat „o solie duioasă a tinereţilor sale de vultur ce-şi încearcă aripile pentru a pluti întâiaşi dat㔠(Idem, p. 80).

La 20 de ani de la moartea poetului, Nicolae Iorga găseşte un alt prilej pentru a-i comemora personalitatea „ca întruparea cea mai deplină a geniului românesc în a doua jumătate a veacului trecut (secolul al XIX-lea, n. m.)” ( „În amintirea lui Eminescu”, 1909, cap. LXXIII, p. 338). Prin dispariţia sa pământeană, savantul consideră ineluctabil c㠄Eminescu se absorbise întreg în gloria sa”. (Idem, p. 145), Nu sunt superflue aceste taxinomii entuziaste ale unui mare scriitor şi mare român, care a fost Nicolae Iorga. La o nouă comemorare a poetului (30 de ani de la moarte, 1919), savantul, vituperând indolenţa autorităţilor, deplânge absenţa prelucrării manuscriselor eminesciene, dar şi faptul c㠄nicio ediţie portativă, elegantă, frumos ilustrată a lui Eminescu n-a fost încercată de editorii cari au atâta cerneală şi hârtie pentru copleşitoarea mediocritate curentă, în cărţi şi în reviste?” („O comemorare a lui Eminescu”, 1919, Cap. V, vol. III, p. 19). Se pare că este o plagă naţională aceea de a nu ne respecta valorile autentice, fiind copleşiţi în toate timpurile de puzderia invazivă a mediocrităţii şi a amatorismului.

Un portret semnificativ îi conferă Nicolae Iorga şi primului mare critic literar român, Titu Maiorescu, subliniind calităţile lui umane şi politico-sociale, alături de cele scriitoriceşti şi pedagogice modelatoare: „Profesor de o mare şi elegantă elocvenţă, orator parlamentar neîntrecut în sublinierea fină a intenţiilor sale şi capabil în acelaşi timp de a da cea mai impresionantă expresie ideilor celor mai înalte, dacă nu şi a unor puternice sentimente”. Apoi, continuarea este la fel de memorabilă: „Scriitor corect şi limpede în rostirea unor păreri de bun simţ cu scumpătate cântărite, el va lăsa în mintea tuturora o icoană de om mai mult decât amintirea unei opere”. Iar într-o frază concluzivă, îi va defini perfecţiunea umană reflectată într-o „expresie individuală mai perfectă, a rezultatului simplu al împrejurărilor pe care el venea numai să le constate şi să-l drapeze în nobila sa personalitate.” („T. Maiorescu”, 1917, cap. CIV, vol. II, pp. 377-378).

În acest florilegiu de portrete remarcabile, un loc important îl ocupă şi cel al marelui povestitor, Ion Creangă, care beneficiază, de asemenea, de cuvinte cumpănite şi de interes pentru profilul inubliabil al îndrăgitului scriitor. Sub pana lui Iorga, Creangă este un scriitor instructiv (subl. autorului), foarte caracteristic”. Este îndrăgit pentru limpezimea şi integritatea lui „în tot hazul, în toată sfiala, în toată înţelepciunea şi supunerea lui creştineasc㔠prin care se străvede „neamul nostru”. El a fost „totul prin acest neam”. A continuat să rămână ţăran „mai isteţ” între boieri, „cărora le plăceau «prostiile» lui, măcar pentru că se deosebeau aşa de mult de eleganţele lor” („Ceva despre Ion Creangă”, 10 ianuarie, 1910, cap. LXXXIX, vol. I, p. 392).

La Caragiale, savantul remarcă, printr-o tot atât de plastică exprimare, „mărimea şi caracterul de singură eternitate a talentului său literar”. Spre deosebire de om, care este unul contradictoriu şi neînţeles, cu „ochii în cari fugiau flăcări ciudate, de ironie şi înduioşare, de admiraţie şi pornire distrugătoare”. Portretul continuă cu o explozie de atribute, o combinaţie între apreciere şi respingere. Capricios rafinat şi ironic nimicitor, „actor genial”, capabil de „elementare asalturi crude, de entusiasmuri oarbe, şi de neînduplecată negaţie provocatoare”, schimbător de la o zi la alta, opus total, dar „totdeauna, ca poezie, ca glumă corosivă, mai presus de măsura obişnuită a fiinţei omeneşti”. Şi, totuşi, dincolo de toate acestea, omul Caragiale ne-a conferit şi un exemplu superior de „onestitate, de conştiinţă, de eroism în sacrificiu, de abnegaţie pentru arta adorată”, care conturează pentru literatură mai mult decât „cele mai mari şi trainice din paginile lui”.( „I. L. Caragiale”, 1912, cap. XX, vol. II, pp. 54-55). Într-un alt articol („Ce se iubia în Caragiale”, cap. XXI, p. 56), Iorga continuă aprecierea scriitorului considerându-l „un om de o strălucitoare inteligenţă, de o vervă admirabilă”, admonestându-i drastic pe detractorii lui.

Despre Ioan Slavici, savantul scrie, printre altele, o propoziţie de bun simţ, care-l exonerează pe om de erorile politice şi-i glorifică opera: „Ţăranii lui Slavici, adevăraţi şi energici, au intrat biruitori în literatura română”. Astfel, conferind nuvelei româneşti o înfăţişare „de realitate dramatică, necunoscută până atunci” („Ioan Slavici”, 1925, cap. XCV, vol. III, p. 209).

C. Negruzzi e „povestitor măsurat, fin şi clasic, unul din[tre] întemeietorii prozei noastre moderne”. (Vol. I, p.106). La Alecsandri, Iorga apreciază siguranţa de sine, fiind convins de „uşurinţa creaţiei sale” şi de „farmecul său cuceritor”, al simpatiei „celor mari”, purtând „o coroană fără spini” şi strălucind „fără a străluci” şi „fără să se mistuie”. (Vol. I, p. 226). Marele istoric se înclină în faţa „marelui organizator şi om de ispravă”, M. Kogălniceanu. Odobescu este, în configurarea portretistului Iorga, „cea mai desăvârşită înfăţişare a eleganţei în literatura română şi în ştiinţa românească”. (Vol. I, p.49). La B.P. Hasdeu, l-a impresionat „bogăţia imensă a cunoştinţelor lui”, „măiestria cu care se putea folosi de dânsele”, dar şi „vigoarea unui talent poetic prea puţin cheltuit” (Vol. IV, p.149).

Aceste peceţi şi altele, pe care marele savant, istoric şi scriitor Nicolae Iorga le atribuie perenelor noastre valori ale trecutului, sunt inexorabile, sprijinindu-ne să nu ne pierdem busola în timpuri decalibrate de invazia consumerismului şi a inculturii.

 

© 2007 Revista Ramuri